Si uite ca nu ma invat minte! Chiar daca tendonul striga mereu , eu il ignor si merg mai departe(uneori il ascult si il feresc ,dar mai rar). Chiar daca stiu ca se vindeca greu am o mica frica ,defapt o mare frica, ca nu o sa se mai vindece... Dar trec eu si peste asta.O sa stau cu durere toata viata daca e nevoie. O sa ma adaptez.
Moralul e jos sub pres si incerc sa-l ridic sau sa-l tin acolo sa nu cada mai jos.(am chist in interiorul incheieturii mainii drepte , acolo unde-i si tendonul sau/si ligamentul cu pricina. Vreau sa fiu cat mai precis , sa nu mint pe cineva , sa nu ma mint pe mine ). Asa apar oportunitati de a-mi ridica moralul.Viata ma ajuta , chiar daca abia acum realizez asta. Deci poveste pe care doresc s-o scriu aici ca sa mi-o amintesc cat mai bine (cand voi privi in urma):
Dupa o seara , mai bine spus noapte , in care hoinaream pe strada cu prietenii , hop ca tre' sa ma trezesc! Am promis ca o sa merg cu cineva pana in Arad. Bineinteles ca aveam alt scop: sa plec cu autobuzul si sa vin pe jos. Usor de zis , greu de facut. Distanta de 21 de km nu prea ma incanta , caci stiam bine cum te simti dupa 15 km in care mai mult ai mers si ai facut pauza . Plus ca timpul te preseaza mereu: nu vrei sa fii singur , pe intuneric langa o sosea plina de vitezomani. La inceput am ezitat : "Cred ca plec sa ma intalnesc cu practicantii de aici(Arad) ,sa vad ce mai fac si sa-i salut". Asta am si facut.Am plecat pe malul Muresului in cautarea "traceurilor" . Surpriza! Nu i-am gasit. In mintea mea ziceam ca e sarbatoare , s-or fi dus la strand, e prea cald si or sa iasa mai tarziu ... Perfect! Deci ramanea sa ma intorc acasa(nu pot sa ma antrenez ; vroiam sa vorbesc cu ei). Si am pornit spre iesirea din Arad , cu pasi grabiti si un singur gand: pe jos ajungi in patul tau! Da da , imediat ,doar sa ajung la iesire si de acolo incepe aventura... Doar ca aventura a inceput din momentul in care am decis sa nu folosesc autobuzul. Si plecand de pe mal , inainte sa ajung la iesire au inceput durerile la talpa (primul obstacol).Am zis ca la iesire ma odihnesc si mananc ceva sa am energie.Numai ca drumul (2 sau 3 km; nu-s sigur) nu a fost atat de rapid cum speram.Dar am ajuns , am mancat , mi-am odihnit picioarele si am pornit la drum. (16 km pana la orasul Curtici ce se afla la 2 km de Macea). Am alergat , am mers , iar am alergat si tot asa pana aproape de primul "checkpoint" : Sofronea. Inainte sa intru in Sofronea am mers gandindu-ma ca o sa alerg spre finalul calatoriei. In timp ce ma apropiam am realizat ca nu-i chiar asa de mult, adica pot sa ajung inainte de a se intuneca.Aveam totusi o indoiala care s-a spulberat cand am ajuns in al 2 -lea oras , Curtici. Dar pana sa ajung acolo am regretat , dar si apreciat , faptul ca au distrus cateva locuri parasite fara nici o intrebuintare, numai bune de miscare.
Drumul dintre cele 2 orase (Sofronea si Curtici)l-am parcurs alergand. 6 km. La inceput era usor , pana ce a aparut oboseala si , implicit, gandurile negative( al 2-lea obstacol). Dar salvarea a aparut cand mi-am amintit de un post de pe forum, in care zicea ceva despre golirea mintii . Asa ca am incercat sa nu ma gandesc la nimic.A mers pentru un moment sau mai multe .In rest mi-am impus un sigur gand : o sa ajung in Curtici alergand. Atat. Nici un alt gand . Doar destinatia si incercarea de a ma imagina la intrare-n oras. Chiar daca jumatate din drum am fosta atent la masini , in cei 6 km am cam renuntat la monitorizarea masinilor ce rulau in mare viteza. Vroiam sa ajung fara sa ma opresc. Am ratat finish-ul de 6 cu cateva sute de metrii care nu mai contau. Am ajuns!, gandea sufletul meu cu putina bucurie(nu mai am fericirea antrenamentelor de la inceput). Am gasit o banca unde m-am odihnit si am mancat(si am baut apa, multa apa).Cand m-am uitat la ceas ,am ramas putin surprins si fericit in acelasi timp: trecuse doar 2 ore(de la 4 la 6). 2 ore si 16 km . Eram multumit stiind ca o sa ajung pe la 7 acasa.Dar nu a fost asa (al 3-lea obstacol): Cand eram la 1 km de iesirea din Curtici spre sat , am simtit ceva la muschi ca o intepatura( muschii si talpile abia le mai simteam). Am incercat sa alerg dar nu am mai putut. Deci restul de 5 km i-am parcurs mergand. Am mers si am strans din dinti din cauza durerii, dar am reusit , cu grija sa ajung acasa.
In total am mers+ alergat in jur de 25 km , cu mai multe pauze , pauze pe care am incercat sa le reduc cat mai mult posibil in ideea de a merge si a nu te oprii. Am ajuns acasa la 8 dupa ce am pornit de la 3 jumate de pe malul Muresului.
Prozatorul din mine ii somnoros tot timpul , deci nu ma ajuta cand am nevoie (pe scurt sper ca am povestit cat mai bine).
Din aceasta poveste am inteles lucruri pe care le-am citit inainte. Asa e in aceasta viata : trebuie sa incerci , uneori sa dai cu capul ca sa intelegi. Degeaba citesti sau iti explica cineva cum sta treaba si crezi ca ai inteles! NU este asa! Poate ca intelegi perfect , dar vei intelege cu adevarat cand vei incerca sau vei da cu capul.Asta nu inseamna ca trebuie sa dai cu capul, spun doar ca atunci cand o dai in bara inveti mai bine decat cand stii ca nu trebuie sa faci acel lucru, moment in care ai ezitari nestiind cum te simti cand o patesti.
Viata merge inainte , dar tu hotarasti ce cale alegi. Eu aleg sa imi antrenez corpul in toate conditiile si aleg sa-l respect pentru ca l-am primit sanatos si nu vreau sa-mi bat joc de el.
Am depasit 3 mari obstacole astazi, 3 obstacole mintale si fizice.