Author Topic: Un singur moment  (Read 2168 times)

Cris

  • Staff Traceurs.RO
  • Administrator
  • Traiesc pe forum
  • *****
  • Posts: 516
  • Din infrangeri se nasc invingatorii
    • RebornEducation
Un singur moment
« on: July 24, 2012, 01:12:47 AM »
Nu ne oprim aproape niciodata din gandit. Nu imi aduc aminte cand nu am procesat absolut nici o informatie, cand nu am fost constient de stimuli, interni sau externi. Poate ca deja s-au petrecut si nu imi aduc aminte, daca nu au avut nici un impact asupra mea si nu au putut fi detectati, atunci acele momente efectiv nu exista.

Totusi, uneori, informatia vine intr-un ritm prea rapid pentru a putea fi procesata, moment in care corpul preia controlul. Atunci cand acest lucru se intampla, este ca si cand altcineva te controleaza.
Reactiile instinctive sunt singurele care mai pot schimba cursul gandurilor sau miscarilor. Acest lucru nu se intampla doar in situatii de tip reflex, se intampla si atunci cand creierul are prea multa informatie de procesat.

In acest moment, nu mai avem absolut nici un control asupra evenimentelor. Apare un fel de nivel secundar de control, in sensul ca ne putem antrena mintea si corpul sa reactioneze intr-un anume fel , in timp, si sa avem incredere in corpurile noastre ca isi vor aduce aminte ceea ce au fost invatate.

Insa in acel moment, suntem detasati, simpli spectatori.

Cand nu stim ce se intampla, pentru ca totul se intampla atat de repede, nu putem constientiza ce se intampla, pentru ca in acel moment corpul are control fizic absolut. Totul este nesigur.
Aceste momente dureaza mai putin de o bataie de inima, mai putin de o clipire, insa sunt perceptibile.

In acel moment, in acea bucata infima din timp, exista un sentiment de suspans. Ce se va intampla cu mine ? Ce se intampla ? Voi reusi ? Chiar inainte ca momentul sa fie inregistrat, intrebarile isi gasesc deja raspunsurile. Insa exista acel moment, acel flash, de emotie pura, de suspans.

In Parkour, acest moment vine des. Stau pregatit pentru o saritura de precizie care imi va forta corpul, il va duce la limita abilitatilor. Ma desprind, totul in jurul meu accelereaza si apare acel moment in care nu stiu daca voi reusi, nu pot fi sigur, nu am cum sa stiu?
Apoi, totul revine la normal, sunt in aer, am doar o fractiune de secunda sa vad unde trebuie sa aterizez, cum sa aterizez, cum sa ma echilibrez, cum sa continui.

Fractiunea de secunda este de 10 ori mai lunga decat acel moment de suspans.

In rezolutia acestui moment, sunt exaltat. Am facut ceva, am realizat ceva, fara ca macar sa fiu in control. Stiu ca m-am antrenat pana in punctul in care, cand imi pun corpul pe o cale si ill as, va ramane pe acea cale din propria sa vointa.

Nu se incordeaza, nu se impotriveste. Mintea si corpul se unesc in asa masura incat nu se mai pot separa, si lucreaza impreuna in acelasi scop. Nu conteaza ca acel moment este foarte scurt, ca blitul unui aparat foto.
Este totusi destul timp pentru corpul meu sa-si schimbe directia, sa se rasuceasca, sa cada, sa se teama in asa fel incat, atunci cand momentul se termina, este prea tarziu ca sa mai pot face ceva.

Dar corpul meu nu face niciodata asta.

Uneori ratez. Alteori cad. Dar niciodata in timpul acelui moment. Fiecare ratare s-a intamplat pentru ca nu am fost destul de determinat, sau distrat, sau pentru ca am alunecat. Niciodata pentru ca am fost tradat de corpul meu in acel moment. Este de acord cu mine. Ma ajuta sa reusesc. Este cea mai potenta unealta a mea, cel mai bun prieten, cel mai de pret lucru, si l-am primit gratis, si face ceea ce vreau, ca si cand ar vrea vrea aceleasi lucruri la fel de mult ca si mine.


Cand merg, nu am astfel de momente. Cand studiez, sau ascult muzica, sau dorm, sau fac ceva ca arte martiale, procesarea gandurilor este continua. Lucrurile pur si simplu nu se intampla destul de rapid.

Dar cand imi pun palma pe obstacol si ma pregatesc de un reverse, si ma desprind de la sol, ma arunc in mainile destinului, intr-un moment in care nu imi dau seama de propriul echilibru, nu simt bara de sub mine, nu pot face nici un fel de ajustare.

Si cand acel moment a trecut, si reiau controlul, raman cu un sentiment ca am realizat ceva imposibil de pus in cuvinte.

Este mai mult decat a spune ca mintea si spiritul sunt una. La ce bun e asta ? Cat de special este asta ? ? Mintea comanda si corpul executa ?  . Daca tot ce ai facut este sa-ti fi cucerit corpul, atunci, in acel moment in care nu mai ai control, in care corpul poate face ce vrea ? atunci se va intoarce impotriva ta.

Nu mi-am cucerit corpul. L-am convertit. Am castigat increderea corpului meu astfel incat, atunci cand mintea care il controleaza este inlaturata, el continua conform planului. Crede in aceleasi lucruri in care crede si mintea, lupta in aceeasi directie.


Aceasta comunitate sprijina PARKOUR-ul, nu COMPETITIA - antrenati-va fara rivali !