Author Topic: Procesul invatarii si al progresului in parkour  (Read 1208 times)

Cris

  • Staff Traceurs.RO
  • Administrator
  • Traiesc pe forum
  • *****
  • Posts: 516
  • Din infrangeri se nasc invingatorii
    • RebornEducation
Procesul invatarii si al progresului in parkour
« on: July 24, 2012, 12:01:24 AM »
Quote
Trebuie sa facem ceea ce nu stim sa facem pentru a invata a o face
O. Reboul

Invatarea : solutie posibila bazata pe un lucru stiut dinainte. Platon comenta :
Quote
" Nu invatam niciodata ceea ce stim deja. Tot ceea ce invatam sa facem reprezinta punerea in practica a unei cunostinte innascute sau deja dobandite, invatarea constand doar in a lega aceste cunostinte si de a le selectiona dupa nevoie."

Invatarea prin incercare si eroare este indispensabila. Invatam prin imitare si repetitie. Repetitia nu este o reproducere identica ci ea permite de fiecare data un progres.

Nu ne apucam de Parkour doar pentru ca este la moda - cei care o fac, nu vor rezista in timp. Traceurii incepatori, in fond, nu sunt chiar incepatori. Majoritatea au un trecut energic, o parte a copilariei cu perioade de catarari in copaci, de sarit garduri, de alergari viteza etc. Ceea ce nu au , este tehnica propriu-zisa specifica Parkourului, doar odata dobandita aceasta din urma, ei intra in randurile practicantilor de Parkour. Pentru traceurii care au urmat drumul maestrilor sau idolilor lor, cunostintele apartin celor care au cea mai bogata experienta, urmandu-le drumul si vazandu-i evoluand este o scoala buna de unde invatam multe, ai imita este insa o eroare. A alerga ca unul sau a sari ca altul este o eroare. Trebuie sa-ti deschizi orizonturile si sa faci asa cum te simti cel mai bine, urmandu-ti posibilitatile propriului corp.

Respecta-ti morfologia : Unii au brate lungi, altii picioare scurte, altii au detenta, altii au muschii formati...toate aceste diferente contribuie la o imagine unica a Parkourului. Fiecare este obligat sa evolueze folosind tehnicile deja existente dar sa se antreneze respectandu-si corpul si propriile posibilitati.

Astfel, un traceur, ca orice alt atlet, trebuie sa treaca prin anumite faze, sa depaseasca unele praguri pentru a trece la un nivel superior de performanta, fara a risca sau mai grav, a se accidenta (aplicandu-se principiul mersului pe bicicleta sau pe skiuri)

Parkour-ul, ca si orice practica in care viata este pusa in pericol, nu ocoleste regula invatarii si a stapanirii miscarilor.

Filosofia Parkour in fata unei sarituri este : " daca nu te simti in stare, nu sari" . Chaw belle Dinh din grupul "Yamakasi" a trecut pe langa un obstacol timp de 5 ani neindraznind sa il sara. Pana in ziua in care a simtit momentul, venise ziua, era pregatit. Iata in cateva cuvinte ce inseamna filosofia Parkour.

Filosofia implica intotdeauna problema adevarului. Intrebarea ei specifica este cea a esentei insasi . Daca Parkour este o filosofie, atunci trebuie cautata esenta sa. Aceasta esenta trebuie sa existe in practica noastra si in experienta noastra in Parkour.

Quote
"Toate functiile omului, psihologice, intelectuale si afective sunt construite plecand de la un element comun - corpul in relatia sa cu mediu"
(Piaget si Wallon)

A-si gasi calea. Aceasta cautare o gasim in toate artele, inclusiv Artele Martiale. Nu voi practica arta deplasarii a lui David Belle sau Sebastien Foucan ci propria mea arta a deplasarii. Arta suprema este de a face din aceasta arta, propria sa arta. Fara sa copiem - sa construim, sa alergam, sa sarim, sa zburam, in stilul nostru. Le multumim initiatorilor si modelelor noastre dar de astazi o vom face pe cont propriu, singuri, in stilul nostru. Domnilor initiatori, ajutati-ne sa practicam singuri, fara ajutor.

Quote
Nu cu creierul gandeste omul, ci cu intregul sau corp.
Janet


( http://foucan.forumactif.com )
Aceasta comunitate sprijina PARKOUR-ul, nu COMPETITIA - antrenati-va fara rivali !

Cris

  • Staff Traceurs.RO
  • Administrator
  • Traiesc pe forum
  • *****
  • Posts: 516
  • Din infrangeri se nasc invingatorii
    • RebornEducation
Re: Procesul invatarii si al progresului in parkour
« Reply #1 on: July 24, 2012, 12:09:46 AM »
POST Robitza - Timisoara


            Progresia e un proces pe termen lung..

   Gandul asta vroiam sa il pun la jurnal de antrenament, numai ca m-am gandit ca isi are locul mai bine aici, decat acolo.. In mare parte il postez aici sa vad ce idei puneti in plus si sa vad daca se dezvolta vreo discutie inteligenta si benefica in jurul subiectului asta.
   
   In ultimul timp m-a deranjat ceva la genunchi(stiu ca mi se trage de la o sesiune mai veche de conditionare..dar asta e), iar de asta nu prea am iesit la antrenamente destul de des..desi totul se indreapta :)

   Nu mai tin minte ce m-a inspirat, dar pana la urma am iesit, ignorand durerea ce aparea cateodata cand inclinam piciorul spre interior.. In timp ce ma antrenam cu un tip pe mal de bega, a venit in alergare un fost coleg, care a fost cu mine in clasa, de pe vremea de cand eram boboci, in clasa I. A fost al2-lea lui antrenament alaturi de mine si pana acuma il vad foarte incantat de toata miscarea asta. Ce e frumos e ca, el, acas, nu are acces la internet, deci nu e influentat deloc de asta, ceea ce e bine. Intotdeauna clipurile de pe youtube sau orice altceva, te motiveaza sa fi mai bun, sa tragi mai tare de tine, si eventual sa uiti de toata placerea drumului pe care il parcurgi in momentul respectiv.. evident acest lucru nu se intampla la toti.

   La al2lea loc erau alte cunostinte( the flippers!:] ) care se antrenau si ei, nu am avut prea multa treaba cu ei.. am facut cu Alex, fostul meu coleg, niste tehnici, precizii si altele. Dupa ce ne-am despartit de grupul celalalt, eu si cu el, am mers la un loc cu niste bare, destul de groase, destul de dese.. i-am explicat cateva underbar-ul si tot exersa.. Intotdeauna am avut o retinere la locul respectiv, e ceva cu barele alea..plus ca sunt negre! Tin minte ca datile trecute cand am fost in locul asta, tot ne gandeam la precizii acolo pe bari.. dar niciodata nu m-am simtit prea pregatit pentru ele.. eu deobicei nu grabesc lucrurile si asta, din punctul meu de vedere, e mult mai bine.
   
   Nu stiu cum am ajuns pe bara unde ma gandeam sa fac plecarea preciziei cu mult timp in urma.. In momentul respectiv am auzit pur si simplu, un fel de voce, din minte..din corp..'sa o dau', 'esti pregatit'.. era o vocea calma si placuta.. o voce care nu o aud prea des.. desi e atat de familiara.. Evident ca la prima, nu am fost atat de sigur si nu am ramas prea mult pe bara.. Dar am facut'o a2a, a3a, a4a, aNa oara... foarte ok. Pot spune ca a fost perfecta pentru mine, nu am dat'o cu acei 'nervi' , cand parca vrei sa treci prin zid, am dat'o cu calm, cu rabdare.. dupa asta am fost numai un zambet.. si i-am explicat lui Alex(fostul meu coleg, care e din Serbia btw.) ce e cu sentimentul asta placut dupa o reusita, dar sigur stia despre ce era vorba, nu trebuiau prea multe vorbe pentru asa ceva..

   Eu sunt de acord cu iesirea din 'zona de confort', dar uneori mai bine sa lasi toate la timpul lor.. Daca e folosita mult mai rar chestia asta cu iesirea din confort, e mult mai placut, gustul reusitei.. Dar daca te obisnuesti cu sentimentul, nu mai are nici un farmec..totul dispare undeva pe drum.. E ca si cum ai manca mancarea ta preferata zi de zi..o sa vezi ca dupa ceva timp, nu mai are aceasi savoare cum avea inainte.. totul e de obisnuinta..

   Asculta-ti vocea din interior. De ce vrei sa te grabesti? Unde vrei sa ajungi? Progresia e un proces pe termen lung.. nu apare peste noapte..


   [Morcheeba - Enjoy the ride]
« Last Edit: July 24, 2012, 12:29:50 AM by Cris »
Aceasta comunitate sprijina PARKOUR-ul, nu COMPETITIA - antrenati-va fara rivali !

Cris

  • Staff Traceurs.RO
  • Administrator
  • Traiesc pe forum
  • *****
  • Posts: 516
  • Din infrangeri se nasc invingatorii
    • RebornEducation
Evolutia instinctiva in Parkour
« Reply #2 on: July 24, 2012, 12:30:42 AM »
Post Dan - Bucuresti


De obicei asta ar fi un text pe care l-as scrie pe blogul personal. Dar fiindca foarte multa lume si-a scris deja cate o parere despre Parkour, am zs sa o fac si eu. Nu stiu cat de bine o sa o fac.

Am 2 ani de antrenamente si inca ma simt la inceputuri. Privind prin prisma celor pe care le stiu azi sunt inca in stadiul in care invat, privind prin pozele pe care le am in arhiva imi dau seama ca nu mai sunt demult la fel. Aveam forta cat sa deschid un borcan de muraturi gaurit in cap si un corp care ar fi facut geloasa si o balerina din Rusia. Singurul sport pe care il practicam era alergatul dupa autobuz. Tin minte ca eram bun la asta.

Am stiut ca am avut abilitati atletice de mic dar nu mi le-am dezvoltat niciodata, si nici n-am simtit nevoia sa le folosesc. Acum nu pot decat sa ma gandesc la cat de retardat eram si cat de mult prietenii mei de acum imi seama mie... atunci.

De vreun an incoace am incetat sa mai discut despre antrenamentele mele cu colegii, prietenii sau persoanele care ma intreaba cu ce ma mai ocup in timpul liber. Majoritatea nu inteleg despre ce vorbesc si mereu trebuie sa explic celor noi:

-"Deci... aaah, stii sportul ala in care sar aia de pe acoperis pe acoperis?"
-"Da!"
-"Nu ala."

La inceput am cazut, am facut bataturi si am dat cu genunchiul atat de puternic de zid incat am reusit un kong cu front flip pe ciment. A fost singura lovitura puternica pe care am luat-o. De atunci am reluat antrenamentele de la zero. Era la sfarsitul primului an.

In lunile urmatoare am facut febra si am zacut in pat cate doua zile, am luat aspirine, apoi am redus intensitatea antrenamentelor si le-am facut mai des. Apoi am ajuns la rutina locurilor de atrenament, politehnica, batatorul de covoare din fata blocului asa ca am inceput sa ies la antrenamente cu alti practicanti, de aici de pe forum.

Acum luni sase luni am inceput sa ma concentrez mai mult pe conditionare pentru forta si am lasat putin tehnica deoparte. Am simtit ca am nevoie de un zvac mai mare. Nu era de ajuns asa ca in urma cu 2 luni am inceput sa imbin conditionarile cu mersul la o sala de forta. Am inceput sa simt nevoia sa devin mai puternic pentru ca tehnica incepea sa imi depaseasca abilitatile fizice.

10 ridicari din catleap nu mai erau suficiente. 15 tractiuni nu mai faceau fata lucrurilor pe care le aveam in cap si o saritura  de 2.50 m de pe loc incepea sa fie prea mica pentru obstacolele pe care le aveam in cap.

Ce vreau sa spun e ca de cand am inceput sa ma antrenez, incep sa evoluez fara sa vreau. Nu mai fac eforturi sa imi diversific antrenamentul, vine de la sine. Intr-o zi n-am putut sa ajung de pe o piatra pe alta si a doua zi mi-am facut abonament la fitness, fiindca conditionarea de una singura nu mai facea destul (pentru mine). In urma cu 3 zile am reusit miscarea... acum deja imi caut urmatoarea provocare.

In doi ani, de la campion al statului absolut degeaba, am ajuns o persoana care poate isi desfaca propriile borcane de muraturi - fara sa le gaureasca - si care poate sari, alerga si catara mai repede si mai eficient decat toate cunostintele lui de zi cu zi.

Sper ca la anul sa reusesc si kong cu front-flip fara sa mai intervina genunchiul in ecuatie...
Aceasta comunitate sprijina PARKOUR-ul, nu COMPETITIA - antrenati-va fara rivali !