Living an upside down life
Am multe de zis si mi-e greu sa-ncep cu ceva anume intrucat nu exista o ordine bine definita in gandurile si ideile mele. De fiecare data cand termin un filmulet de genul asta, cad putin pe ganduri si privesc inapoi, devin involuntar oarecum nostalgic. Ma bucur de fiecare clip pe care il fac si il vad ca pe o reusita, fiind un intreg format din momentele cele mai frumoase si concentrate pe care le-am trait vreodata. Percep starea lor ca fiind atat
de profunda incat pentru mine miscarea ajunge la stadiul de sentiment. Ar fi inutil sa ma straduiesc sa descriu ce simt in acele momente. Abia acum imi dau seama ca am ajuns sa nu mai practic parkour doar pentru miscare, ci miscarea a ajuns sa fie elementul de legatura dintre mine si culmile infinit de indepartate pe care ajung, metaforic spus, sa plutesc. La randul ei, starea asta de bine ma leaga de miscare intrucat doar prin miscare pot ajunge la ea. S-a creat un cerc inchis, e o relatie de interdependenta intre stare si miscare, relatie care le incheaga pe amandoua intr-un intreg solid de care imi dau seama ca sunt aproape dependent. Am ajuns sa traiesc in asta, m-am format in totalitate ca individ prin tipul asta de miscare. Fizic, e evident, dar efecte exista si la nivel de personalitate - din parkour am desprins principii solide de viata pe baza carora actionez si gandesc.
La inceput, totul avea la baza pasiunea. Acum, stadiul de pasiune e de mult depasit si a evoluat in a fi o disciplina completa. In cazul meu, imi dau seama ca fiecare latura umana mi-am educat-o prin intermediul parkour, unele doar tangent, altele practic in totalitate. N-as fi crezut niciodata ca am sa dau peste niste bariere psihologice atat de dificil de depasit precum in parkour. Am fost pus in multe situatii care mi-au dat de gandit, am fost nevoit sa gasesc abordari potrivite ca sa le pot depasi pentru ca apoi sa ma bucur de o satisfactie la care n-am putut sa ajung vreodata pe alta cale decat prin parkour. Cu timpul, modul meu de a gandi in viata de zi cu zi a ajuns, surprinzator, sa coincida cu cel pe care il am in parkour, atunci mi-am dat seama cat de mult inseamna pentru mine. Una e un simplu hobby si alta e sa regasesc ceea ce a pornit din pasiune in orice actiune de-a mea - atunci mi-am dat seama ca mi-am gasit calea si ca asta vreau sa fac cat mai am zile!
Apoi, cand am vazut ca lucrurile, pe directia asta, devin atat de serioase, am inceput sa-mi pun anumite intrebari. Progresam foarte repede si parca ritmul era prea rapid pentru ca eu sa tin pasul cu el. Am stat putin pe ganduri si m-am intrebat, de ce progresez chiar asa? Dincolo de motivele mentionate mai sus, am realizat ca n-am fost niciodata multumit de stadiul la care eram. Ca si cum tinta mea era in permanenta cu un pas in fata. Mi s-a parut intotdeauna ca pot mai mult, imi ziceam intr-una ca nu trebuie sa ma opresc. E ciudat sa descriu, am fost intr-un fel de antiteza constanta. Desi eram la un nivel inalt cu miscarea, eram oarecum dezgustat de propria persoana, ma simteam slab si inapt, ma vedeam ca pe un lenes care nu trage de el sa progreseze, pe cand, in realitate, lucrurile se desfasurau chiar invers. De fapt si de drept, trageam de mine pana la epuizare si totusi nu simteam ca e suficient. Ulterior, am acceptat perspectiva asta si am realizat ca tocmai ei se datoreaza explozia asta brusca prin care am trecut si ca daca m-as fi multumit de abilitatile mele, cel mai probabil as fi stagnat sau as fi progresat intr-un ritm mult mai lent. Cert e ca si acuma ma simt incapabil, statutul meu actual ca practicant e aproape nul in comparatie cu idealurile mele, chiar cum ziceam mai devreme.
Dat fiind felul in care parkour si-a lasat o amprenta atat de mare asupra mea ca individ, am realizat apoi importanta prezentei lui in viata mea. Sunt si acum fascinat de faptul ca o simpla joaca, pentru ca nu a fost mai mult de-atat la 13 ani cand am inceput, poate sa se transforme atat de radical in ceva capabil de a modela o persoana in intregime. Cum as putea sa nu iubesc, in sensul cel mai propriu al cuvantului, ceva ce imi ofera cele mai de pret momente prin care am trecut vreodata? Pe langa asta, parkour mi-a dat posibilitatea sa explorez spatiul meu launtric, sa ma descopar si sa ma cunosc. Am ajuns sa nu mai traiesc strain de mine. E chirurgie pentru suflet, tai si disec tot din mine pentru a cunoaste. Mereu am fost de parere ca primul lucru pe care o persoana ar trebui sa-l cunoasca e chiar propria persoana. Incercarea individului de a cunoaste ceva strain lui inainte de a se cunoaste pe el insusi mi se pare o ratare, e precum plecatul la razboi cu arme stricate. Parkour m-a pus in situatii atat de variate incat aproape de fiecare data a fost nevoie sa privesc un pic in interiorul meu inainte de a porni spre a le depasi. "Peretele asta aluneca", "bara asta e uda", "inaltimea e prea mare", "zidul asta e prea inalt"... Toate incep in maniera asta si se termina cu "Bine, dar cumva trebuie sa le depasesc". Asa ca stau si analizez, concep noi modalitati. Precis spus, ma adaptez la situatie. Asta e unul din cele mai importante lucruri pe care le-am invatat din parkour. Adaptarea e absolut necesara, datorita ei am trecut intotdeauna peste situatii limita in viata de zi cu zi, nu doar in parkour. Au fost clipe cand m-am simtit nedreptatit de catre soarta, cand simteam ca nu mai am un rost si ca totul e inutil. Dar in final, capacitatea de a ma adapta mi-a oferit din nou posibilitatea de a spune "Bine, dar cumva trebuia sa depasesc"...
Riscuri... "Nu o sa cazi?", "nu o sa te accidentezi?", "nu o sa-ti rupi ceva?", "nu ti-e frica?". O sa cad, o sa ma accidentez, o sa-mi rup ceva, imi este frica! Dar cine spune ca nu trebuie sa fie asa? Ce insemnatate ar mai avea reusita daca pana a ajunge la ea nu m-am impotmolit in noroi si in mal? Parkour pare riscant, insa e atat de riscant pe cat il face fiecare in parte. Asta e un motiv pentru care cunoasterea de sine si adaptarea sunt esentiale. Inainte de a alerga spre obstacol, de fiecare data mi se aglomereaza mintea cu intrebari pe care daca le-as ignora, atunci ar fi parkour riscant! Privesc obstacolul, introspectie, concluzia ei, decizie - incerc miscarea sau nu? Se desfasoara algoritmul asta in timp ce ma las coplesit de adrenalina - ma simt viu! Prin introspectie ma refer la faptul evaluez daca as fi sau nu capabil de reusita si decid in consecinta. Mi s-a intamplat sa dau inapoi chiar in ultimul moment si poate in unele situatii a fost alegerea potrivita. In functie de toti acesti parametri pe care ii cantaresc cu atentie de fiecare data, imi dau seama de statutul riscului. O fi prea mare? Sau e o saritura usoara? Asta face diferenta intre a da gres si a nu da gres. Desigur, nu de fiecare data asteptarile coincid cu realitatea si atunci... ei bine, cad. Durerea e coplesitoare si strang din dinti, incercand sa ma calmez. Cateva clipe care pentru cei mai mult ar fi de cosmar. Dar nu si pentru mine. Pentru mine, acelea sunt unele din cele mai pline de viata momente pe care le-as putea trai, atunci ma simt cel mai viu, intensitatea experientei e de nedescris. Nu e ca si cum mi-as dori sa cad, ci e vorba de faptul ca atunci cand se intampla, nu imi pare rau ca s-a intamplat si accept esecul ca facand parte din viata. Percep esecul ca fiind un altfel de victorie, oricat de paradoxal ar parea. Atunci am posibilitatea sa realizez ca ratarea face parte din demersul firesc al lucrurilor, in final. Prin acceptare, firea umana devine mai puternica si ajunge capabila de a depasi un esec cu mai multa usurinta. A nu nega sta la baza unei atutidini pozitive. Altfel spus, e vorba, din nou, de adaptare. Nu se poate vorbi despre parkour fara cazaturi. Cunosc persoane care dupa primele accidentari, au renuntat. Ei bine, parkour incepe abia dupa prima cazatura...
Clipul de fata este incomplet si conceptual, am avut in gand sa surprind imbunatatirile in ceea ce priveste abilitatile mele. Din pacate, din cauza unor intamplari neplacute, am fost nevoit sa fac o pauza de la antrenamente, asa ca nu am mai avut posibilitatea sa finalizez ce-mi propusesem. In clip nu e nici macar un sfert din tot ce-mi propusesem sa fac, dar las restul pentru anul 2013 care sper sa fie unul mai bun pentru mine decat 2012!
Enjoy!